Proza leneşă, pisicească

În pom într-un leagăn doarme pisicuța
Vântul când bate, ea se dă huța.
Dacă o creangă va fi ruptă de vânt,
Leagănul și mâța se vor izbi de pământ
.”

.

Editura Polirom a anunţat că oamenii s-au înghesuit să cumpere cartea lui Alex Tocilescu, care a devenit cea mai vândută de la Bookfest, pe segmentul literatură română. Nu s-au dat cifre (m-ar fi interesat să ştiu câte unităţi vândute te aduc pe locul 1). În industriile de carte consacrate se contribuie la facerea de best-seller-uri tocmai prin publicarea tirajelor.

Succesul de public e în sine o garanţie a valorii ( la “polul heteronom al câmpului” despre care vorbeşte Bourdieu) sau avem în faţă un alt best-seller lipsit de viitor? Aflat la al 4-lea volum (trebuie să spun că nu le-am citit pe celelalte), Alex Tocilescu nu e unul din prozatorii români de prim-plan. Nu e un preferat al criticilor (cu excepţia lui Marius Chivu, care l-a menţionat în bilanţuri de an, l-a şi inclus în antologia “Best of: proza scurtă a anilor 2000” cu “Veceul” şi “Cat’s Avenger”, îi scrie acum blurb-ul), romanul şi cele două volume de proză scurtă din anii 2000 rămânând fără ecou.

S-a vorbit de un reviriment al prozei scurte româneşti la care au pus umărul Marius Chivu, Florin Iaru şi Cristian Teodorescu prin revista “Iocan”. De altfel, ultimii doi exemplifică şi prin publicarea luna trecută a volumelor “Sânii verzi” şi “Cartea pisicii”.

Proză scurtă s-a publicat constant în ultimii ani, probabil nu cu frenezia să spunem generaţiei 80 din care Iaru şi Teodorescu fac parte, dar suficient cât să pot numi 5 autori solizi: Lavinia Branişte, Augustin Cupşa, Mihai Mateiu, Ionuţ Chiva şi Dan Coman.

Cu ce rămâi după ce citeşti “Imperiul Pisicilor”:

1. Alex Tocilescu ascultă muzică bună. Îşi însoţeşte 90% din proze de recomandări muzicale: Thom Yorke, Talking Heads, Tin Machine. Asta înseamnă că ai asigurat un playlist mai mult decât decent pentru câteva ore.

2. Autorul nu are răbdare: să construiască naraţiuni, să dezvolte personaje, multe din proze au 2-3 pagini şi nu au story. Suficient cât să fie uitate în următoarea jumătate de oră, funcţionând cu viteza succesiunii statusurilor de pe fb şi încurajează lectura-scrolling. Proza care deschide volumul “Cu Dorin” e o întâlnire narată accelerat pe două pagini în Eforie Sud în care sunt expediate şi câteva informaţii despre un oarecare Dorin. Un crochiu care te lasă indiferent, un intro neinspirat, dar autogratulator: “Ba eşti viu, Tocilescu, eşti viu! a urlat Dorin “. O improvizaţie este şi “iPhone” când felinarul de lângă spital pâlpâie cum altfel decât “bolnăvicios”. În altă proză Iisus o mierleşte unde altundeva decât în Mierleni (ţine probabil de “umorul neconvenţional” despre care vorbeşte Marius Chivu).

3. Alex Tocilescu scrie SF porno-comic promiţător (e una din nişele pe care prozatorul ar trebui să insiste): “Astronautul” inclusă şi în ultimul număr din “Iocan”, “Efectul fluturelui” în centru aflându-se relaţia cauzală între un adolescent onanist şi criza financiară globală (prozatorul recurge la acelaşi mecanism de tip absurd şi în “Bombardament” -ul declanşat de ruşi datorită refuzului unui Florescu de a le da prosoapele înapoi. Textul are valoare de poantă şi cam atât). Pitoresc este însă pseudobasmul “Miracolul de la Albeşti”, care se poziţionează polemic faţă de industria miraculosului atât de prolifică şi profitabilă azi. Pluriperspectivismul e cu folos în scena “Sniper, două raţe” prin rizomatizarea vocii narative care trimite în final: “ Raţele pluteau în continuare pe balta care începea să se încălzească. Balta se unduia în continuare sub raţele care se încălzeau. Nimeni nu mai zise nimic pentru o vreme” la ce Gheorghe Iova avea în vedere încă din 85: “Imaginea simplă: brutalitatea acţiunilor pe muteşte”.

4. Alex Tocilescu iubeşte, ca mulţi alţi scriitori, pisicile. Doris Lessing, Bukowski au scris despre pisicile lor, iar în literatura română Mircea Ivănescu, Romulus Bucur şi Dan Sociu. S-au făcut chiar teze despre “imaginarul felin al literaturii contemporane” cu analize pe prozele lui Cimpoeşu, Filip Florian şi Răzvan Rădulescu.
Din păcate pentru Alex Tocilescu, nici prozele cu pisici nu sunt tratate cu mai multă generozitate şi răbdare. O menţiune specială pentru proza SF delicată si sentimentală care încheie volumul, “Imperiul Pisicilor” (vezi “Xene, motanul din stele”/ Vladimir Colin). În rest, sunt consemnări ale unor momente insuficient exploatate narativ (“Pisica lui Dumnezeu”, trece o dată prin cadru, miaună şi moare), înmormântarea altei pisici în pădurea Băneasa e prilejul pentru o piesă fantastică pe urmele lui Eliade, cum altfel, o rupere de planuri şi o pătrundere printr-o trapă în iad (finalul e banal, previzibil, experienţa e repetitivă, intenţionându-se o coloratură parabolică). Intenţiile prezumate ale autorului sunt bune, dar textele par fără suflu, abandonate înainte de finish. Nimic nu e dus până la cap, nici măcar “luciditatea rea” în care se cantonează prozele lui Silviu Gherman.

Kurt Vonnegut, din a cărui carte, “Leagănul pisicii”, recent reeditată, am preluat şi moto-ul, are 8 tips-uri cum să scrii o povestire bună:

“1. Use the time of a total stranger in such a way that he or she will not feel the time was wasted.
2. Give the reader at least one character he or she can root for.
3. Every character should want something, even if it is only a glass of water.
4. Every sentence must do one of two things–reveal character or advance the action.
5. Start as close to the end as possible.
6. Be a sadist. No matter how sweet and innocent your leading characters, make awful things happen to them–in order that the reader may see what they are made of.
7. Write to please just one person. If you open a window and make love to the world, so to speak, your story will get pneumonia.
8. Give your readers as much information as possible as soon as possible. To heck with suspense. Readers should have such complete understanding of what is going on, where and why, that they could finish the story themselves, should cockroaches eat the last few pages.”

Tocilescu se poate spune că respectă reţetarul. Şi atunci de unde impresia generală de texte expediate? Poate tocmai pentru că ignoră că marii scriitori se remarcă prin deviere de la normă, ca Flannery O’Conner: “She broke practically every one of my rules but the first. Great writers tend to do that..”

Dacă ai răbdare să ajungi până la pagina 81, găseşti şi texte mai elaborate stilistic si compoziţional. De altfel, textele poziţionate în cea doua parte sunt superioare. Lui Tocilescu nu-i lipseşte capacitatea fabulatorie, imaginaţia febrilă, spiritul ludic, el pendulează între ce în proza anilor 80 se numea “mitologia derizoriului” o perspectiva indiferentă şi mizantropă (“O seară cu Eduard şi Polonia”) şi “fantezismul alegoric şi livresc”. “Scufiţa Roşie” e o rescriere în cheie parodică, cu subtext carnavalesc, a basmului (m-a trimis cu gândul la prozele lui Cuşnarencu) în care Scufiţă (pe numele real Li Jin) porneşte spre tovarăşul Bunică, un partizan bătrân. E primul text cu adevărat bun în care autorul renunţă la relatarea pe fast-forward şi lasă loc unei seninătăţi naive şi instabile, dovedind că poate fi şi un bun observator al detaliului: “Pe drum nu se întâmpla nimic demn de relatat. Poate doar forma unui nor, care semăna la prima vedere cu un elefant cu două trompe. La o a doua vedere, era însă un simplu norişor, care nici măcar nu prevestea vreo ploaie. Un nor, atât”.

Primul text excelent este “Uşi negre” în care se construieşte prin acumulare teama inexplicabilă a unor poliţişti. Valoarea rezidă în modul în care autorul pune de acord naivitatea, absurdul, misterul şi forma deschisă în care se termină (Tocilescu având o predilecţie pentru finaluri etanşeizate şi sigure, favorizând o lectură leneşă). Un text bun, însă ratat prin final e “Romanţă rurală”, prin intervenţia în text a autorului şi prevenirea cititorului asupra convenţiilor textului, un artificiu epuizat încă din anii 80.

Al doilea text foarte bun este “Diapozitive”: o cină la nişte prieteni agasanţi se transformă într-un spectacol datorită imprundenţei exhbiţioniste. Excelent construit şi dozat, sper ca în viitor Alex Tocilescu să exploreze mai mult această zonă bazată pe o tehnică elementară a povestirii, pe un “elogiu al sărăciei”, un mod de a scrie indiferent la orice ostentaţie.

Alex Tocilescu e puţin apropiat ca stil de Harms (poate “Maimuţa contesei”, care, la fel de bine, poate descinde şi din absurdul din “Căldură mare”), aşa cum ni-l introduce Marius Chivu şi e aflat mai mult în siajul prozelor scurte ale lui Allan Stewart Konigsberg, “Earl’s Pearls”.

“Imperiul Pisicilor” e un volum compozit şi inegal, care se pretează unei lecturi disponibile investirii afective şi sensibile la anecdotic. Cam asta-i ideea.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *