Fratele meu mare – Behçet Çelik

După-masă m-a sunat fratele meu; cine s-ar fi gândit. “Venim diseară”, a spus, fără să întrebe dacă suntem acasă sau nu. Nu am zis nimic; mi-am dat seama de ce vine. Vocea îi era rece, salutase scurt, şi asprimea din tonul lui m-a supărat. Avusesem de gând să mă uit pe teancul de hârtii de pe birou, dar pur şi simplu nu mai puteam; mă blocasem. De la o vreme le spusesem celor din jur că nimeni în lume nu m-ar putea face fericit sau trist, şi mă tot plângeam că oamenii nu fac nimic altceva decât să îndruge minciuni. Dintr-o dată am priceput că există totuşi întotdeauna cineva ale cărui vorbe te mişcă, te răscolesc.
Am făcut cumpărături după lucru. Am luat rachiu, carne pentru çiğköfte*, fructe şi legume. Am mers dintr-un capăt al pieţei stradale din apropiere (era acea zi din săptămână) în celălalt. Dar explozia de culori care întotdeauna mă liniştea în zilele mele de agonie nu mai era suficientă să-mi ia povara de pe inimă. Pe măsură ce mă apropiam de casă deveneam mai nervos. Casa ajunsese un coşmar în ultimele trei zile. Mă rugam lui Dumnezeu ca fratele meu să nu facă un capăt de ţară din asta. Când am intrat, soţia mea avea aceeaşi mină. Am scos primele cuvinte în trei zile.
“Vine frate-miu.”
Ea a scos primele cuvinte în trei zile.
“Ştiu.”
Am trebăluit în bucătărie fără să ne atingem. Soţia mea a spălat ceapa şi, în timp o tocam mărunt, mă gândeam dacă fratele meu ne va rezolva problema. Poate că simpla lui vizită era de ajuns. Ţinând cont că începusem deja să gătim împreună înainte ca el să ajungă… În ultimele trei zile, chiar ne evitasem amândoi sub acelaşi acoperiş, nefăcând nimic împreună.
Pe la opt, când fratele meu şi cumnata au sosit, tocmai mă apucasem să frământ în çiğköfte. Îmi turnasem un pahar de rachiu şi îl beam; paharul era murdar de pasta de tomate şi bulgur. Fratele meu a făcut o faţă lungă; eu am continuat să zâmbesc. M-am întrebat de ce naiba nu ne-am văzut mai des, şi mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de el.
Apoi toţi trei s-au pus la masă; eu eram încă în bucătărie amestecând încet în compoziţia de çiğköfte. Trăgeam de timp? Sau poate făceam asta ca fratele meu să vină în bucătărie şi să vorbim. Nu a venit. Dar vocea lui da; l-am auzit ţipând din sufragerie:
“Unde dracu sunt chiftelele ălea!”
“Începeţi, nu mă aşteptaţi pe mine.”
Într-o vară noi doi lucrasem împreună la magazinul de kebab al tatei. Copil fiind, obişnuiam să muncesc acolo în fiecare vară, dar în vara aceea, fratele meu sărise calul. O rudă îi şoptise tatei: “Fii-tu atrage prea mult atenţia; asta o să-ţi facă probleme”, aşa că tata l-a pus la casă să-l aibă sub ochi. Se plictisea; privea pe ferestră pe stradă toată ziua. Alarmat de cel mai îndepărtat zgomot, ţâşnea, alert, de parcă urma să o ia la goană. Nu bea niciodata în faţă tatălui; mergea şi se ferea în bucătărie, unde erau ascunse rachiul şi ţigările. Îl invidiam cum dădea peste cap rachiul, îi invidiam mustaţa. Mustaţă la care a renunţat acum ceva timp.
În noaptea în care cel mai bun prieten i-a fost împuşcat, i-a spus tatei că pleacă. Ochii lui taică-meu erau furioşi. Incapabil să spună o vorbă, se scufundase în scaunul pe care frate-miu stătuse luni la rând. Stăteam turbat în spatele fratelui meu. Nu mult după asta, doi ani mai târziu, când un coleg de clasă de lângă mine a fost împuşcat exact a două zi după ce-mi dăduse mie mătăniile lui, singura persoană cu care am vrut să vorbesc a fost frate-miu. Era în închisoare. Am tăcut zile bune.
Şi iată-mă, amuţit din nou, din cu totul alt motiv. Încă o dată eram convins că singura persoană cu care pot vorbi era fratele meu. Mă temeam nu că s-ar fi înfuriat şi mi-ar fi reproşat, ci că nu m-ar fi înţeles. Păruse iritat la telefon. Dacă o să-mi spună că sunt iresponsabil, un ticălos nerecunoscător. Dacă o să-i ia partea soţiei mele, de parcă n-aş fi ştiut…
Când am terminat de pus chiftelele pe platou, nu mai era niciun motiv pentru care să nu merg lângă ei la masă.
Imediat ce m-am aşezat am întrebat “Deci, cum merge treaba?”
M-a privit cu reproş, de parcă ar fi spus “Acum ţi-ai găsit?”
“Nu prea rău”, a spus. Aveam nevoie de timp şi de nişte pahare de rachiu.
“Aţi fost loviţi de criză?” am întrebat.
De data asta ochii lui îmi spuneau “Niciodată n-o să te maturizezi”.
“Nu, pentru că nu facem afaceri cu Italia. Anul trecut aproape că bătusem palma cu Rusia; slavă Domnului că n-am făcut-o.”
I-am spus despre compania unde am lucrat şi cum au fost afectaţi de criză, deşi n-a întrebat. Era supărat pe mine că nu mai lucram acolo? Mă întrebasem mereu. Niciodata nu-mi spusese. Nu mi-a oferit niciodata de lucru, şi eu nu-i cerusem unul. După ce decisesem să mă stabilesc la Istanbul, începusem să lucrez pentru un vechi prieten de-ai lui. Nu aş fi primit slujba dacă nu ar fi fost el. Chiar dacă aş fi simţit nevoia să dispar fără să mă uit în urmă, aş fi renunţat, să-l feresc pe fratele meu de ruşine. Dacă aş fi lucrat pentru fratele meu, nimic nu m-ar fi oprit. Când decizi să te stabileşti undeva, vrei să ancorezi în apele cele mai adânci.
Soţia mea şi cumnata s-au ridicat de la masă şi s-au dus la televizor. Fratele meu şi-a ridicat capul şi m-a privit. De obicei venea târziu acasă şi, în timp ce mânca ce-i pregătise soră-mea, se uita la mine şi făcea cu ochiul; am crezut că va face din nou la fel. Însă nu, nu zâmbea, nu-şi arăta gropiţa din barbă care semăna cu o tăietură de lamă, care te înspăimânta când era supărat şi pe care o invidiai când zâmbea.
Am pus mâna pe umărul lui şi l-am strâns tare. Şi-a clătinat capul. Nu a fost un gest de simpatie sau furie; a fost un gest îndreptat către el, către nimeni altcineva.
“Nu e bine ce-ai făcut” a spus. Nu i-am răspuns. M-am uitat fix în ochii lui.
“Nu e bine” a spus din nou. El a fost cel care şi-a întors privirea.
M-am uitat la el. “Nu am făcut nimic greşit.” Am vrut să spun “Încă păstrez secretul pe care mi l-ai încredinţat, ca pe pietrele preţioase. Nu am spus nimănui despre seiful secret unde ai pus pistolul. Şi nimeni altcineva nu mai ştie despre întâlnirile tale secrete cu Zeynep.” Era o scrisoare pe care fratele meu mi-o trimisese din închisoare. Dacă aş răscoli după ea, aş găsi-o pe undeva. La sfârşit scrisese “Salut-o.” Niciodată nu-mi spusese înainte că iubeşte pe cineva, dar ştia că ştiu. Zeynep era o fată drăguţă. Avea ochi mari negri. Am aşteptat zile afară, în faţa casei ei, nerăbdător. Într-o dimineaţă am prins-o în drum spre piaţă şi i-am spus “Bună.” Faţa i s-a luminat când m-a văzut. Încă o dată am fost mândru că sunt fratele fratelui meu. Am spus “Fratele meu te salută”. S-a înroşit. “Spune-i că şi eu îl salut” a spus, şi s-a îndepărtat grăbită. Mă întreb unde este Zeynep acum.
Cu cât tăcea fratele meu, cu atât mă treceau apele. Oricum rachiul m-a făcut mereu să transpir.
“Cum sunt condimentate chiftelele?”
“Bine”. Doar un cuvânt. Un cuvânt e mai rău ca tăcerea. Poţi ghici că o persoană care tace nu vrea să vorbească. Dar sensul unui răspuns dintr-un singur cuvânt e clar: “Taci!”
Cu cât tăcea, cu atât mă îmbătam. “Te rog vorbeşte cu mine, frate” l-am implorat în tăcere. “Spune ceva. Ascultă-mi mărturisirea. Urlă la mine. Nu te voi minţi; nu pot. Am minţit-o pe nevastă-mea pentru că nu am vrut să o rănesc, să o supăr. Oamenii azi sunt aşa de ciudaţi, frate. Cineva s-a grăbit să-i spună. Am fost văzut cu altă femeie. Cine ţi-a spus asta? am întrebat. Nu contează, mi-a spus. Băiatul de la recepţie părea cam suspicios. Să fi fost el? Cum să-mi fi dat seama că nenorocitul se va duce şi-i va spune….”
Mi-aş fi dorit să ne fi întâlnit doar noi doi, nu să vină cu nevastă-sa. Atunci poate nu am fi tăcut, ci am fi vorbit. Despre tata, mama, Zeynep, trecut, prezent. I-aş fi spus despre iubita mea, şi cum încă îmi iubesc soţia. I-aş fi spus despre cum prietenii mei cred că nu-i normal şi spun “Poţi să te minţi pe tine, dar nu ne poţi minţi pe noi”, şi despre cum mă consolez spunând “Fratele meu mă va înţelege, eu şi cu el avem aceleaşi celule, acelaşi cod genetic ciudat.”
“Spune ceva, frate. Spune-mi, inima ta e ca a mea? Mă zvârcolesc noaptea în pat; mă gândesc la una când mă întorc pe stânga, şi la alta când mă întorc pe dreapta. Când sunt cu una, îmi lipseşte cealaltă. Ştiu că eşti la fel ca mine. E ceva în noi, ceva excesiv, sau ceva care ne lipseşte… nu ştiu.”
Sunt sigur că fratele meu ştie ce se întâmplă cu mine. În acea noapte putea auzi ce am spus, dar a rămas tăcut, ca să mă pedepsească.
Au stat până la miezul nopţii. Fratele meu şi cu mine am băut, am băut mult, dar nu am vorbit. Chiar chipul lui era tensionat. Era ca şi cum ar fi izbucnit în plâns dacă ar fi cedat puţin. A stat acolo cu faţa împietrită şi a băut.
În timp ce plecau, a spus “Familia, familia e tot ce contează”. I-am văzut ieşind pe uşă. Agitat, am apucat-o pe soţia mea de mână, crezând că şi-o va retrage; mâna îi era transpirată. Fratele meu ne rezolvase problemele fără să vorbească. Prezenţa lui fusese suficientă. M-am uitat la el, cu ochii plini de recunoştinţă. Nu i-am dat drumul mâinii soţiei ; o ţineam strâns când am văzut ce privire i-a aruncat cumnata fratelui meu; resentimentară; am ignorat-o. În acel moment am vrut să-l strâng în braţe.
Poate nu ştiu cum să tac, cum să-i liniştesc pe alţii în tăcere, cum a făcut-o el, dar ştiu să îmbrăţişez.
Nu s-a întâmplat. A spus “Ai grijă” şi a ieşit.

* mâncare tradiţională turcească, similară cu tartarul

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *