Transparenţă şi trans-aparenţă

Pentru Giovanni Sartori, principalul actor al postmodernităţii este homo videns, produs al unei elaborate inginerii genetice, conectat la televizor şi dependent de gestul mecanic al zappingului. Demersul textual al lui Sartori frapează nu neapărat prin subiect, valorizarea negativă a televiziunii, ci prin acutul simţ polemic cu ajutorul căruia autorul configurează un terifiant spaţiu apocaliptic, populat de consumatori cvasi-inerţi, predispuşi să „înghită” necondiţionat tot ceea ce cultura de masă le oferă.

Tranziţia de la elementele purtătoare de comunicaţie lingvistică (cărţi, ziare, telefon, radio) la vizualul televizat şi la prezenţa virtuală a Internetului conduce conform lui Sartori la o mutaţie genetică, înlocuindu-l pe homo sapiens, depozitar al unui limbaj abstract, conceptual, cu homo videns, a cărui „competenţă” rezidă în a utiliza un limbaj perceptiv (concret), secătuit de conotaţii, superficial, atrofiat.

Eseul lui Sartori se cuprinde alături de scrierile lui Paul Virilio, La bombe informatique, sau Jean Baudrillard în filosofia mediatică negativistă, descoperind caracterul alienant, depersonalizant şi cu potenţial manipulativ al „transparenţei”, conform termenului propus de Virilio.

Multe din conceptele consacrate ale postmodernităţii şi ale postmodernismului sunt rând pe rând „deconstruite” de Sartori: globalismului îi opune „satificarea” – „televiziunea fărâmiţează lumea într-o puzderie de sate, reducând-o în acelaşi timp la formatul sat”; existenţei dinamice, fluide, mobile, societăţii „où la communauté est remplacée par la communication” – răgazul asupra paginii scrise, iar relativizării şi incertitudinii valorilor – canonizarea, elitele.

În cele trei părţi ale eseului, „Primatul imaginii”, „Opinia dirijată” şi „Şi democraţia”, autorul insistă asupra modului în care fluxul de imagini ce bombardează ochiul deja anchilozat al privitorului transformă societatea transparentă într-una trans-aparentă. El urmăreşte impactul modelator pe care televiziunea îl are asupra spaţiului politic generând video-politica, pseudo-evenimentul, dar şi puterea sa manipulatoare prin subinformare şi dezinformare. Prin forţa discreţionară, demiurgică televiziunea creează opiniei publice un „ecou al propriei sale voci”, sondajo-dependenţa ca formă paradoxală de pasivizare a individului prin stimularea ignoranţei („ce se crede şi nu ce se ştie despre un fapt”) şi, în final, imaginea celui care va câştiga alegerile. Video-politica generează video-alegeri, în care interesul se deplasează asupra imaginii candidatului, asupra caracterului spectacular, şi nu a partidului, a informaţiei, devenite elemente reziduale. Televiziunea apare, după cum observă Gabriel Thoveron, „scara ce duce la putere pentru cei care ştiu să urce”.

Sartori conotează negativ orice manifestare mediatică, văzând în fotomontaj o formă de dezinformare, simpla imagine decontextualizată manipulând telespectatorul. Linda Hutcheon valorifica ambivalenţa fotografiei „vinovată de o anume formare culturală” neanulând aprioric capacitatea de decodificare activă a mesajului de către privitor. Diferenţa între cei doi autori ţine de perspectivă şi intenţionalitate.

Toate capitolele ce compun cartea conduc inevitabil către configurarea portretului individului infantilizat de video-cultură, atrofiat cultural, alienat, invadat în intimitate de televizor, acesta privind şi fiind privit ca în scenariile lui Cristian Mungiu – „Zapping” sau „Mâna lui Paulişta”: „Bărbatul apucă cartea mare, cartonată, care a rămas sprijinită de ecran. O deschide cu precauţie şi priveşte circumspect. O întoarce invers (era pe dos) şi se uită înăuntru câteva clipe, urmărind rândurile cu ochii. Apoi ridică încet privirea de pe carte către spectatori şi priveşte drept către aparat. Se uită la telecomanda cu care a rămas în mână pe care o îndreaptă încet către spectatori, către noi. Apasă şi întreg ecranul filmului se închide ca un televizor – rămâne doar negru”. Se creează atât la Cristian Mungiu cât şi la Sartori un conflict între două simboluri: cartea şi televizorul ce generează o structură moleculară a două tipuri de indivizi: cititorul şi omul-imagine. Apar astfel atât un timp „dromosferic” al teleprezenţei, precum şi un timp „profund”, geologic, al „realului” istoric.

Producând entertainment, televiziunea satisface îndeosebi nevoile psihologice ale publicului şi în foarte mică măsură e interesată de cerinţele lui intelectuale: „cultura imaginii generată de primatul vizibilului e purtătoare de mesaje «calde» care ne stârnesc, ne înflăcărează sentimentele, ne excită simţurile şi, într-un cuvânt, ne pasionează”.

Globalizarea oculară, fenomenul de expansiune şi colonizare optică prin intermediul căruia privirea „îmbracă” planeta, iar aceasta devine „învelişul” transparent al ochiului sunt factori care conduc la apariţia video-copilului. „Imaginea dobândeşte statutul ubicuităţii şi omniprezenţei, iar privirea anulează distanţele spaţiale şi intervalele temporale, preschimbându-le în întindere a privirii”.

Atrofierea culturală, imbecilizarea este urmărită cu acribie de către Sartori, acesta ajungând la enunţuri metaforice de tipul „gândirea zeamă-lungă, un climat cultural de melasă mentală şi armate crescânde de reduşi mintal” în care virulenţa tonului are o dublă explicaţie: imperioasa necesitate de a riposta violent în faţa agresiunii nonculturii, precum şi apărarea valorilor tradiţionale, perene: „să apărăm din răsputeri lecturile, cartea şi, într-un cuvânt, cultura scrisă”. După cum mărturiseşte în prefaţă, autorul îşi focalizează atenţia pe paideia, pe educarea video-copilului, prezentând riscurile la care cultura de consum îl expune, precum şi remediile la care acesta poate recurge. Nicicând pe parcursul lucrării nu pare dezarmat, ci în permanenţă oferă alternativa cititului, o reîntoarcere în şcoală şi bibliotecă. Rezistenţa prin lectură este forma de profilaxie pe care Sartori o pune la dispoziţia cititorilor săi.

La o primă privire, viziunea lui Sartori s-ar integra în ceea ce Vattimo descrie ca „arhaism”: „E vorba de neîncrederea în cultura ştiinţifico-tehnologică, considerată ca mod de viaţă ce violează şi distruge raportul autentic al omului cu sine însuşi şi cu natura”, o atitudine ce s-ar mai putea numi apocaliptică. Este o grilă de lectură pe care autorul Sartori o ia în calcul din „Preambulul la ediţia a două”. Deşi perspectiva pe care Sartori o oferă nu e deloc comodă: un univers sufocat de subcultură, traversat de „omul vită” pe care scriitorul îl recuperează de la Vico şi îl recontextualizează, de indivizi creduli, „bolnavi de gol interior”, seduşi de culte, magi, vrăjitoare, este în bună măsură cea reală. Rămâne cititorului să umple cu exemple golurile de nedeterminare (Iser) (ex.: staruri de la Hollywood adepte ale Bisericii Scientologice).

Eseul lui Sartori păcătuieşte prin absolutizarea caracterului manipulator al informaţiei prin mass-media. El nu ia în calcul ipoteză conform căreia proliferarea fără graniţă a informaţiei face imposibilă manipularea ei pe scară largă.

Delimitarea clară cultură de masă / cultură înaltă transformă automat primul consumator într-unul lipsit de discernământ. Spre deosebire de Sartori, Lyotard vede în plusul de imaginaţie avantajul într-o luptă a competenţelor în societatea transparentă. În „Homo videns” Sartori ignoră învăţământul „masificat”, bazat pe reproducerea de cunoştinţe, alocându-i întreaga atenţie celui „elitist”, având ca scop dezvoltarea creativităţii.

Tocmai de aceea naratarul vizat din debutul cărţii într-un important „prag”-moto (G. Genette) este „Ilaria, care ştie să citească”. Competenţa lecturii devine în condiţiile date o performanţă, o formă de salvare a speciei.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *