Despre asta, despre aia

În ultimii ani, Casa de pariuri literare a fost una dintre editurile nou apărute cu cel mai mare folos pentru poezia din România, opunându-se “marilor case editoriale”. Păstrând proporţiile, aveam deci ceea ce în Franţa ar fi cei doi poli ai câmpului editorial POL şi Hachette. O să numesc doar 3 volume de debut notabile: “umilirea animalelor”, “fuck tense”, “instituţia moartă a poştei”, toate din prima fază editorială, cea a romantismului dezlănţuit. Treptat s-a mai domolit avântul şi s-a ajuns ca, după 2013, când Ion Buzu şi-a publicat volumul, anul trecut să le vină rândul lui Virgil Botnaru şi Dianei Bădica. Am notat şi aplombul lui un cristian în a-şi asigura în repetate rânduri cititorii că doar autorii de certă valoare se vor afla în atenţia editurii, delimitându-se de toţi impostorii grafomani. O strategie onorabilă a editorului-descoperitor (refuzul oricărui compromis). Casa de pariuri literare ar funcţiona aşadar şi în cazul lui Virgil Botnaru/ Dianei Bădica drept o garanţie a valorii, descoperitorul temerar care “nu poate să reuşească în întreprinderea sa decât dacă recunoaşte fără rezerve legile şi mizele specifice ale producţiei pure”(Pierre Bourdieu). Mă tem însă că în cazul Dianei Bădica avem în faţă volumul unei scriitoare pentru termenul scurt, ca să mă menţin în glosarul propriu lui Bourdieu.

“Enşpe mii de dimineţi” este construit integral având infantilismul drept vector al exerciţiului poetic. Se impune să fac distincţia clară între ludic şi infantilism. Şi pentru a simplifica: ludicul îl are exponent notoriu în poezia română pe Arghezi (sau pe Florin Iaru), iar infantilsmul pe Iv cel Naiv. În descendenţa celui de-al doilea se poziţionează Diana Bădica. În timp ce ludicul mizează pe convenţii (gratuitatea gesturilor, logica răsturnată, ironie), infanilismul este vecin cu stridenţa unei naivităţi caricaturale. E o problemă de distanţare şi de ştiinţă în a uza de strategii cu subtilitate. De altfel, chiar de la început se poate cădea în capcana conform căreia versuri cum sunt: “copilul spune/ o plus o însemnă/ doi de o,/ doua baloane/ două cercuri goale,/ doua elipse, două nimicuri.” s-ar apropia în orice fel de “Hora de ucenici”: “Ia seama să nu te-nşeli,/ Că trecem la socoteli.// Zece, şapte, nouă, una/ Deopotrivă-s totdeauna.// Ba pe cât mi se cam pare,/ Nula e ceva mai mare”. Vreau să atrag atenţia că versurile citate din volumul Dianei Bădica sunt printre cele cât de cât reuşite. Sau că refrenele, uneori marcate şi de onomatopee, ar aminti de tehnica lui Edward Lear. Nimic mai fals. În cazul volumului “Enşpe mii de dimineţi” vorbim de o totală derută stilistică alăturata unei comodităţi de expresie suspecte pentru un debutant trecut prin cursuri de creative writing. Iată doar un exemplu: “el vede lucrurile în alb şi negru/ pentru că aşa erau televizoarele pe vremea lui” unde orice intenţie ironică este sabotată şi sfârşeşte în gag prin versul al doilea.

Zona de interes a autoarei e în mare măsură universul infantil de la care pornesc şi volumele altor două debutante ale Casei de pariuri literare, “Casa scărilor” şi “greva tăcerii”. Ce o diferenţiază însă pe Diana Bădica de Corina Bernic şi Raluca Ciochină este incapacitatea de a depăşi paradigma autorului naiv, de a dirija discursul înspre alte culoare, care i-ar fi dat oarece alonjă pe spaţii mici şi poate i-ar fi transformat volumul într-unul interesant chiar şi prin câteva nuclee. Tentativele de a introduce experienţe paralele (corporatismul, iubirea) sunt şi ele eşuate pentru că autoarea se mulţumeşte să gloseze în marginea aceloraşi calambururi, un fel de ready-made verbal multiplicat monoton în aproape tot volumul: “cel mai mult îmi place/ că eşti morocănos la micul dejun./ te uiţi la alimente ca la maşini străine/ şi zici iac iac destul de des./ dacă nu ai avea 30 de ani,/ aş construi fortăreţe/ în farfuria ta,/ ţi-aş pune soldăţei în furculiţă./ aş inventa poveşti,/ te-aş minţi că Moş Nu vreau/ e ascuns sub masă,/ dar mie-mi convine să spui/ că pâinea prăjita e pâine moartă.” În textul 30 se porneşte de la o arhitectură de tip urmuzian, cu o anatomie hibridă, compozită. Autoarei îi este imposibil să-şi bazeze scenariul pe asocieri insolite, ci le preferă pe cele predictibile, iar finalul textului se doreşte surprinzător-autoironic, dar tensiunea se epuizează chiar din enumerarea de conexiuni redresabile şi stângace. Ce rămâne e un final de epigramă, aşadar: “am în stomac o fabrică de îngheţată,/ la gât un saxofon care sună a goarnă/ la glezne câteva role de caşcaval,/ sub pleoape albastru în dungi,/ iar la încheietura mâinilor/ doi şoareci de bibliotecă./ între pupile un acordeon,/ în coloană un trunchi de măceş,/ pe buze o cheie franceză./ tu strâmbi din nas,/ esti sătul de turnul babel/ care-mi stă pe limbă/ şi convins că toate femeile/ sunt la fel.”

Unde se termină totuşi cochetăria şi când începe poezia? Poate în momentele în care, reprimându-şi tendinţele de a recurge la exhibiţii sau de a poza, autoarea ne oferă scurte texte care trimit la sentimentalismul din volumul lui Anatol Grosu: “ţelina tăiată miroase a bunica,/ coşniţa în care iarna/ păstra tămâia.// varul stins miroase a bunicul,/ găleata murdară// în care păstra bidineaua.// celelalte obiecte n-au miros.” Aş fi preferat cu mult mai mult un volum de acest tip, care să continue textele cu membrii familiei, să dezvolte şi să aprofundeze angoasele din copilărie (textul 9), dorinţa de emancipare, ruptura şi dualitatea. Drama corporatistă şi a înstrăinatului au dat în ultimii ani cel puţin 3 volume superioare, aşa încât versuri cum sunt: “în libertatea mea/ oraşul e prins în lanţuri” nu pot fi decât ignorate. Tot de infantilism ţine pasiunea autoarei pentru truisme pe care le plasează pretudindeni: la început “nu ştiu nimic din ce nu-mi spui,/ pentru că nu sunt ghicitoare” (voilà), la final “pariem pe noi,/ cine renunţă primul/ e ăla slab”.

Vorbeam la început de comoditatea autoarei. Ea se traduce prin recursul la aceleaşi figuri de stil care îi par salvatoare, dar care îi îngroapă în majoritatea cazurilor textele: “în palma dreaptă am o idee/ cu care-mi împletesc părul o data pe zi”, “ideile noastre stau întinse/ pe zimţii unui rulment./ din două în două secunde/ ideile cad şi se ridică,/ merg înainte şi-napoi.” Pe cât de reduse sunt textele pe atât de aglomerate par, într-un iureş de teatralitate inconsistentă (un mod exemplar de a controla maşinăria limbajului “prolifică până la exces” avem la Florin Iaru în “Cântece de trecut strada”). Din aceeaşi teatralitate apare şi vocea sentenţioasă, a definiţiilor (singurul reproş pe care îl aduce Adina Diniţoiu volumului). I-aş mai putea alătura la cele de mai sus încă cel puţin două. Neglijenţa autoarei (a editorului) care apare cu un volum cu greşeli de ortografie: “şi n-aş ştii să citesc ceasul” (mai sunt şi altele). Versuri ce pot intra cu succes într-o antologie a ridicolului poetic: “dacă port cercei în urechi/ sunt o uşă cu două yale-/ aştept de patru zile o clanţă”, alături de deja celebrele din “Avânt” ale Otiliei Cazimir.

Un volum de debut expediat, al scurtăturilor deictice: “singurul lucru bun iarna asta/ e că nu mi s-au crăpat călcâiele/ şi că ţi-am trimis scrisoarea aia”.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *