De la nord spre sud

Naivi sunt cei care-i invidiază pe copiii de scriitori care-şi propun să continue tradiţia de familie. Puţini dintre aceştia supravieţuiesc celebrităţii paterne, şi mai puţini reuşesc să se manifeste total şi, în cele din urmă, să nu se rateze, dezamăgind publicul. Presiunea pe umerii lor e imensă, efortul de a se diferenţia de predecesor e teribil. O dată ieşiti pe piaţa editorială sunt “condamnaţi la succes” (aşa cum l-am auzit deplângându-şi soarta pe un tânăr poet român, fiu de poet. Şi mi-a fost milă). Altfel, există şi multe avantaje: vizibilitatea numelui, anturajul, prietenii părintelui care îţi pot netezi drumul binevoitori, îţi pot scrie cronici, te pot recomanda, promova, premia. Celor interesaţi să aprofundeze subiectul le recomand excelenta autobiografie “Fathers and Sons” de Alexander Waugh.
Câţi dintre copii au talentul lui Martin Amis şi câţi sunt cunoscuţi doar ca fiul lui Updike (vezi cazul lui David) sau fiul lui Steinbeck? În literatura română de dată recentă cel mai notoriu exemplu de fiu care să-şi întreacă părintele şi să-i estompeze numele este cel al lui Traian T. Coşovei. Nu a fost nici foarte greu fiindcă seniorul Coşovei a fost un scriitor extrem de modest, prezent prin evocările elogioase ale fiului (“sunt convins că niciodată nu îl voi putea depăşi, atât în anvergura creaţiei, cât şi în numărul de volume publicate”, probabil şi astfel putem explica frenezia incontrolabilă a lui Traian T. Coşovei de a publica el însuşi aproape anual), şi nu prin cele 31 de volume.
2013 a venit cu o majoră surpiză pentru poezia românească. Ca niciodată până acum, în acelaşi an, 2 fii de scriitori au debutat. Schimb de ştafetă. Amândoi tineri, amândoi din Piatra Neamţ şi amândoi cu volume de debut ale căror titluri trimit cu gândul la busolă. Busola poeziei. Fireşte că mă gândesc la Ştefan Baghiu cu “Spre Sud, la Lăceni” şi la Vlad A. Gheorghiu cu “fratele mut. la nord apa e curată”. Şi coincidenţele nu se opresc aici. Amândoi nominalizaţi la cele mai importante premii de debut ale anului: Eminescu şi USR. Fiii lui Vasile Baghiu şi Adrian Alui Gheorghe. Misiunea de a surprinde şi a satisface aştepările cititorilor nu pot spune că a fost floare la ureche, dar nici vreun calvar. Pentru că părinţii lor nu sunt nici Ioan Es.Pop, nici Cărtărescu. Vorbim în ambele cazuri de autori de raftul al doilea, relevanţi mai mult la nivel de grup, poziţionabili în vecinătatea lui Lucian Vasilescu sau Elenei Ştefoi, incapabili să modifice radical direcţia şi să impună limbaj. Incapacitatea acestora este direct proporţională cu pasiunea de a se vedea publicaţi (13 cărţi Vasile Baghiu/ peste 20 Adrian Alui Gheorghe). Departe de mine gândul de a vorbi depreciativ despre opera celor 2 pentru că în orice moment literar este absolută nevoie de strategi vizionari, de cei care desţelenesc căile, dar şi de eşalonul secund care bătătoreşte direcţia şi o face vizibilă.
În cazul lui Ştefan Baghiu nu am ştiut că este vorba de filiaţie până la finalul lui 2012 când în revista Cultura a fost singurul dintre critici care a inclus în top romanul “Planuri de viaţă”, cu menţiunea că “din motive de apropiere extraliterară nu-l poate clasifica”, dar îl poziţionează înaintea “Cronicilor genocidului”. Despre Vlad A. Gheorghiu chiar n-aş fi aflat, fiindcă nimic din carte nu anunţă că ne aflăm în faţa fiului unui poet. Numele este altul, coperta a 4-a nu aminteşte nimic, la conţinut mă voi referi imediat. Noroc cu cronica de întâmpinare a lui Gellu Dorian care începe abrupt: “În ce mă priveşte, în cazul lui Vlad A. Gheorghiu pot spune că-l cunosc de la naştere, de la un an, de la doi şi aşa mai departe pînă azi cînd şi-a ales o cale extrem de dificilă dar plină de frumuseţi. Însă abia acum doi ani am aflat că scrie poezie. La întîlnirile noastre de grup, fie la Durău, fie la Nemţişor sau la altă cabană de prin munţii generoşi ai Neamţului, la care a participat împreună cu părinţii lui pînă să-i mijească mustaţa, nu dădea semne că ar fi bîntuit de muza poeziei, ci mai curînd de cea a muzicii, care, în fond, cam seamănă între ele. Trunchiul din care a sărit aşchia nici el nu dădea semne că ar lăsa să se întrevadă aşa ceva. Dar pînă la urmă aşchia s-a desprins şi a sărit foarte-foarte aproape de trunchi, chiar dacă nu se observă în poezia lui Vlad A. Gheorghiu nici o asemănare cu poezia lui Adrian Alui Gheorghe. Doar faptul că ambii scriu într-o limbă română curată, stilizată, esenţializată pînă la forma sublimă a exprimării talentului.”
Dan Sociu spunea la un moment dat că unul dintre cele mai dificile lucruri pentru un scriitor este să dea titlu. Adica un titlu adecvat (pentru că se pune chestiunea talentului). Dacă mai informatul Ştefan Baghiu merge pe un titlu căutat banal, fără mari riscuri (nu am cum să nu observ cacofonia pe care mă mir că urechea, atât de senibilă la abaterile altora, nu a detectat-o chiar la el), Vlad A. Gheorghiu vrea să-şi surprindă cititorul, să stimuleze mecanisme asociative şi atunci se avântă: “fratele mut. la nord apa e curată”. De parcă am avea două titluri, lipite, de parcă poetul nu s-ar fi putut decide la care să rămână. Doris Mironescu ne lămureşte pe coperta a 4-a că “titlul abstract şi simbolic al volumului său, vorbind despre muţenie şi despre nord, anunţă o questă poetică ambiţioasă”.
Am trecut peste titlu şi peste neajunsul unui masiv volum de debut, 120 de pagini (Marius Chivu, care deplângea procesul accentuat de subţiere, anemia volumelor de poezie din ultimii ani, probabil că ar fi mulţumit de un astfel de volum). De fapt, explicaţia e simplă: poetul (atât în cazul titlului cât şi al textelor) nu a operat nicio selecţie. Din orice parte ai începe lectura ai aceeaşi impresie: de atelier. Şi nici asta nu ar fi o problemă atât de deranjantă (ne aflăm în faţa unui debutant), nici chiar faptul că lui Doris Mironescu îi pare “un poet gata format, care îşi cunoaşte pe de rost meşteşugul şi-l practică cu eleganţă”, dacă nu ar fi un atelier al celei mai obscure reviste literare de provincie. Lui Vlad A. Gheorghiu îi place să poetizeze şi se încântă de structuri extrem de banale, de personificări puerile, demne de carneţelul cu expresii frumoase: “lanurile de porumb, astăzi, făceau autostopul”, “frica face autostopul rezemată de cabina telefonică’, “pădurea are insomnie”, “se bat colţurile de sunet în parbriz”, “ultimele fire de praf discută politică pe o bordură umedă”, “să iei primul metrou spre colţul celălalt de zi”, “de azi mi-am pierdut aripa de mers înapoi”, “gândurile mi se izbesc de pereţi”etc.
“Mobil, alert şi (auto)ironic, el îşi exersează în volumul de faţă virtuozitatea, inventând situaţii poetice neobişnuite” (Doris Mironescu). Contrazicându-l pe critic, spun că avem în faţă unul dintre cele mai deficitare la nivel imaginativ volume apărute recent. Poate că “situaţiile poetice neobişnuite” înseamnă în viziunea lui Doris Mironescu, totuşi, trecerea fără control de la un cadru la altul, aglutinarea de oameni care-şi caută umbra, umbre care îşi caută oamenii, multe aripi, “aventuri cu lumina”, “harţuiri cu întunericul”. Există în cazul acestui poet o atracţie irepresibilă a clişeului: “ascund urmele platformelor tale/ oribile care mi-au/ călcat restul până/ la filtru de/ viaţă”, “sunt salvări care plimbă/ gânduri bolnave la dializă”, “hipotermia s-a / ascuns lângă un calorifer/ într-o scară de bloc”. De câte ori n-am citit deschizând volumele de duzină “eu nu mai sunt în corpul meu”? Avem parte şi la Vlad A. Gheorghiu de acest scenariu, repetat chiar: “eu nu mai locuiesc aici”, “aflu de la colegi/ că altcineva-mi trăieşte viaţa”.
Dacă fratele e mut, poetul e limbut. Explică, gesticulează, se agită (aici trebuie să-i dau dreptate lui Doris Mironescu, în privinţa mobilităţii), ţipă “reeeee peeeee deeeee…!”, “caad!/ de 3/ zile caaaad/ în toate visele/ caaaad!” Şi tot aşa. El nu lasă cititorului spaţiu de manevră, îl sufocă, e interesat ca acesta să înţeleagă ceea ce textul vrea sa spună, potrivit intenţiei autorului. Şi supralicitează ca în poemul care deschide volumul: “ o fata norocoasă/ -cea mai norocoasă fată din lume”. Fireşte că cititorul se poate simţi ofensat, oricât de binevoitor ar fi, când, chiar de la început, i se spune: “viaţa asta e o lume plina de/ holuri./ mă-nţelegi?”, contestându-i-se competenţa lectorală.
S-a vorbit de ironie în acest volum. Ea se traduce, cel mult, prin nişte calambururi “sad sade”, “hol(e)”, adica autorul merge la minima rezistenţă. Acelaşi lucru şi în cazul finalurilor, majoritar ratate, prin explicitare, pe sistemul fabulă: “lumea asta pare un penthouse luxos./ puţini ne-am prins că de fapt/ ne învârtim într-o/ garsonieră/ confort/ trei”, “atunci nu ştiu dacă mă iubeşti/ sau vrei să mă iei/ acasă./ rămâne de văzut”, asta în cazul în care poetul nu apelează iar la clişeu: “înainte să se stingă ultima noapte din Velno”. Până să-l citesc pe Vlad A. Gheorghiu, rămăsesem cu impresia ca Bogdan Coşa e cel mai inabil dintre tinerii autori în folosirea rimei (mă refer, desigur, la poemul “Slam” ratat total, după cum am scris, prin abuzul de cuvinte în “-at”). Iată că în acest volum avem ceva şi mai şi. O întreagă parte a volumului în care autorul doreşte să gasească rime pentru “zână”. Ele sunt: “fântână”, “să rămână”, “cadână”, “mână” şi , din nou, “mână”. Ar fi putut încerca şi cu “rână”, “lână”, “până”. Textele par scrise tocmai din necesitatea acestor finaluri rimate, însă extrem de previzibile.
Şi atunci te întrebi: cum un volum de calibrul acesta îşi are locul pe liste de nominalizări? Cum volumul lui George Floarea (nici el strălucit, dar cu infinit mai puţine rateuri pe toate liniile) a fost total ignorat?
Răspundeţi voi.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *