Vineri Seara

(poezie scrisă în lagăr de un copil de 11 ani bolnav de tifos/ 1942)

Cât timp a trecut de când am văzut Hradčany, învăluit în soare?
Cât timp de când eram și eu un om oarecare?
Iar azi mă întreb, totu-i vis?

Acum un an am fost în ghetoul de la Terezin,
Acum un an am văzut un popor distrus,
Acum un an fixam pereții crăpându-se și cojindu-se.

Înainte, când gardianul păzea barăcile,
Fără ca nimeni să poate intra sau ieși,
Cu baioneta nemișcată, cu ochii plini de ură,
Fixa străzile din Terezin.

Sâmbătă…
Barăcile fremătând de oameni,
Curtea ticsita de copii.
Ce se întâmplă oare?

Copiii vor merge
La mamele ce îi așteptă
Atunci când semnalul va fi dat.

Gardianul alături
Cu pușca și cu baioneta.
Iată-i lângă baraca mamelor
Dar comanda „înapoi” îi oprește.

Ce nenoroc copiii se întorc
Lasând în urmă mamele ce nu le-au întâlnit.
Întotdeauna e așa, în toate.
Zilnic, doza de napi și cafea,
Zilnic, doza de oameni care mor.
De ce?
De ce? De ce nevinovați să murim?

Dar ziua când toate se vor sfârși e aproape,
Ziua când vom renaște e aproape,
Ziua când vom mărturisi e aproape.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *