“Trebuia doar să țin ritmul”

„Parohia” este a cincea carte a lui Dan Coman. După receptarea critică severă a prozei „Irezistibil”, de parcă ar fi vrut să compenseze, în majoritatea cronicilor la „Parohia” a plouat cu elogii: „ cea mai bună carte a lui Dan Coman de până acum”, „scrisă aproape fără cusur”. Toți criticii (Paul Cernat, Marius Chivu, Alex Goldiș, etc) s-au arătat surprinși de structura hibridă a cărții, imposibil de încadrat unanim convenabil. Ce este aceasta? „Roman? Poem? Altceva?” Dacă în cazul cărților anterioare lucrurile au fost mult mai simple: 3 cărți de poezie/ una de proză, cu „Parohia” s-a revenit la discutarea unei vechi probleme: diferențele formale între poezie și proză. W. H. Auden în „The Dyer’s Hand and Other Essays” remarca inutilitatea unei atare discuții: „Cu toate că diferența dintre vers și proză este de la sine înțeleasă, este o pură pierdere de vreme să căutăm o definire a diferenței dintre poezie și proză”. Ce i-a făcut pe criticii români să insiste atât de mult asupra încadrării generice care ar fi dat și „cheia cea mai potrivită în care să citim cartea”? Probabil variațiile ritmice din volum.
„Parohia” nu pare la prima vedere un volum omogen, dar nici cu totul bulversant stilistico-tematic față de volumele anterioare. Cei care au citit „Anul cârtiței galbene” vor recunoaște de la început momentul liminal: „astăzi împlinesc douăzeci și șase de ani” („aniversarea”), „tocmai împlinisem 30 de ani” („Parohia”). Un reper care ca și „preteritul epic” prezent în „Parohia” situează o parte a textului într-un univers fictiv, în afara timpului și spațiului real. Tocmai de aceea elementele „deictice” (iarna/ vara/ toamna) vin sa generalizeze o istorie și nu sunt repere temporale precise, ele succedându-se indefinit („în vara aceea la fel”). Am vorbit de variațiile ritmice care fac din „Parohia” un text mozaicat, palpitant la nivelul poveștii, dar mai ales stilistic. Istoria nu este foarte complicată: o familie compusa din 4 membri (tatăl preot, mama și doi fii ajunși la maturitate, dar infantili și infantilizați de mamă). Fără a cădea în schema reducționistă a creării de caractere, Dan Coman uzează de prosopografie (șchioapa Ninia, cheala lui Mârza) și etopee, reușind să impună personaje foarte diverse. Contrastul este în interiorul familiei între mama (locvace, hiperactivă: „mama pregătea supa/ mama desfăcea găina în doua pentru tocăniță/ mama învârtea în mămăligă”, „Mama nici nu s-a atins de mâncare, umba întruna când pe hol, când pe lângă catedră, spunându-le tuturor ce era de făcut, închinând cu toata lumea, zorind muzicanții să înceapă odata cântecul ales de ea pentru dansul mirelui și al miresei. Acum, că nu se mai putea da înapoi, își reintrase în ritm, hotărând totul”, autoritară, imperativă: „Să nu ne faci de rușine, măcar tu. Nu suntem oricine-n sat, zicea mama, trebuie să te însori”) și tatăl aparent abulic, inactiv, interiorizat („ Nu răspundea niciodată”, „Tata nu zicea nimic”, „ O lăsam pe mama în întuneric să tragă cu furca, cum zicea, vorbele de la tata, să-i spună el cum a fost”, „Acasă, și dacă, prin minune, zicea câteva vorbe, abia îl putea auzi, zici că ai mămăligă în gură, îi reproșa mama mereu”). Se va vedea că muțenia tatălui apare și ca rezistență la presiunile securistului satului, Mârza, de a-și turna enoriașii. Mai mult, tatăl este izolat de restul familiei: „Tata se hrănea separat, îndelung, lângă geam”. E o lentoare pe care o imprimă autorul tuturor acțiunilor sale în contrast cu precipitarea celorlalți membri ai familiei „apoi mergeam repede-repede”, o așteptare a unei schimbări, o omnisciență amânată până în final.
Această lentoare se traduce stilistic prin fragmentele în care criticii l-au văzut pe poetul Dan Coman. Tot ce ține de povestea între naratorul-personaj și bizara Ninia este fantast, halucinant, dilatat: „Iarna ieșeam singur pe câmp și rostogoleam zăpada/ Dădeam uneori din întâmplare peste unul din animalele ei./ Mă aplecam îndelung asupra lui”. De bună seamă, cele mai dense părți tocmai aici se află, în sfârșiturile perfect gradate gerunzial („ Se ridica brusc doar ca să pună frână, izbind cu talpa în betonul crăpat, smucindu-și capul într-o parte, scâncind”, „roșie-roșie și cu năframa căzută pe umeri, șchiopătând tot mai rău, ținând mingea la piept ca pe o găină care încă se mai zbate, abia respirând, se întorcea Ninia”), în episoadele descriptiv-psihedelice cum este acela al animalelor Ninei.
Dan Coman arată, o data în plus, în „Parohia” că are instinct de scriitor valoros prin personajul-narator pe care îl alege și care îi permite în doar 160 de pagini să treacă prin diferite registre afective fără a da impresia că supralicitează vreun moment. Personajul este credibil inocent în istoria de iubire cu Ninia: („Întotdeauna găseam o umbră care să semene cu Ninia și nu mă mai dezlipeam de ea”), credibil fetișist („ dar cel mai mult îmi plăcea părul ei de la sub braț. Un păr negru și cârlionțat, lung cum nu mai văzusem la nimeni altcineva, ieșindu-i în șuvițe inegale de sub mâneca lungă”), credibil delator, perfect manipulabil de către Mârza („ După ce am terminat de spus unde ținea cu adevărat salamul și sticlele de pepsi, și după ce am tot scris despre cum primește de la oameni ouă și nuci pentru spovedit, Mârza mi-a dictat lucruri pe care le știa numai el”). Nu este prima oară într-o proză de la noi când un fiu își toarnă tatăl. Într-un roman celebru la vremea lui (anii 60), „Strada Lux” scris de Petre Sălcudeanu, tatăl sfârșește prin a fi executat în urma informărilor fiului. Diferențele sunt însă mari pentru că la Sălcudeanu vorbim de un roman comandat politic, deși nu foarte prost scris, bine tensionat până în final, cu un personaj conștient de urmările acțiunilor, construit perfect în schema dușmanului de clasă. La Coman nu exista niciun moment intenția de a face din naratorul-personaj un delator programatic, ci mai curând sunt episoade de frustrare declanșatoare de gesturi contrariante. Dacă ar fi să-i găsesc un corespondent în istoria epică „Parohiei”, ar fi prozele cu „suciți”, cu personaje cu acțiuni insolite și distorsiuni de gândire ale lui Nicolae Velea. Din inadecvare apar si episoadele comice: „ N-ați vrea să ne tutuim! Dumnezeule, cuvântul acela! Nu-l mai intâlnisem niciodată, nu-l mai auzisem niciodată, să ne tutuim, Dumnezeule, așa deci. Era evident: de aia nu-l lăsa mama să umble cu astfel de cărți! Cuvintele astea erau prostiile pe care el nu trebuia să ni le arate! Tutuim, tutuim, îmi răsuna capul de forța erotică a vorbei aceleia, să ne tutuim, să ne tutuim, Dumnezeule mare!”, fapt exersat de Dan Coman și prea puțin apreciat de critici încă din „Irezistibil” (episodul „o întâlnire cu cititorii”).
S-a vorbit de elementele care circumscriu textul unei realități istorice precise, comunismul în ultima sa perioadă. Ele există: teleenciclopedia, tezaur folcloric, fosfarinul, canapeaua Sanda, cântecul lui Ștefan Hrușcă, „Dimineți cu ferestre deschise”, „președintele nostru și soția lui vizitând ba o fabrică de sticlă, ba un șantier, ba făcând semnul acela cu mâinile, de parc-ar fi vrut să șteargă o fereastră de praf” și au rolul de a pigmenta narațiunea, de a o factualiza. Nu pe acest al doilea plan cade accentul. El vine să precipite (prea mult, aș zice) acțiunea până spre final. Nu îmi pare ca Dan Coman ratează finalul „clișeistic” (Paul Cernat) nepărat prin suprapunerea a două episoade, nunta cu Ninia și revoluția din decembrie, ci printr-o excesivă accelerare a narațiunii în ultimele 10 pagini ca și cum și-ar fi dorit să găsească mai rapid o soluție satisfăcătoare textual. Cu toate acestea, „Parohia” este un alt text bun, despre sustragerea din timp, dar și despre „mirosul de portocală care acoperea tot mai mult mirosul de cartofi”, care îl confirmă pe Dan Coman drept unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *