Red dwarf

Se poate umple un raft cu toți poeții care au fost respinși în timp la concursul de debut „Cartea Românească” și care au publicat mai apoi bine-mersi cu succes de critică și public. Iată o infimă parte: Hose Pablo, Bogdan Lipcanu, Andrei Dosa, Matei Hutopilă. Unii au transformat eșecul în temă poetică: „ Manuscrisul «capșune în inima mea» [aproape identic cu acest volum] a fost înaintat pentru concursul de debut al carții românești la finele lui 2006. a fost refuzat/ considerat nesatisfăcător nivelului valoric al editurii respective” (Hose Pablo), alții s-au lăsat de scris (vz. Florin Bratu). După toată bucuria cu volumul lui Mihai Duțescu, câștigător în 2009, 2 ani au fost triști, a fost pauză, juriul considerând că niciun manuscris nu merita a fi publicat, că poezia a intrat în zodie neagră. Până în acest an, când a fost anunțat fericitul câștigator: volumul „ zeii platanelor mixează pentru tine”/ Dominic Stănescu. Un debutant matur, 36 de ani, care a trudit îndelung asupra volumului său și nu s-a pripit ca mulți alții.

Atunci când nu aleg pentru coperta a 4-a o recomandare (2, 3, 4, 7) de la alți poeți sau critici, scriitorii pun în temă cititorul, orientează ei înșiși printr-un paragraf. Nimic greșit căci ține de ceea ce înțelegem prin „contract de lectură” care declanșează seturi de așteptări. Iar Dominic Stănescu anunță că: „Am încercat în acest volum realizarea unei comuniuni mistice a textului cu cititorul, folosind un mixaj de tehnici, inserții de advertising, film și elemente religioase. Cititorul trezește textul la viață la fel cum ochiul solar al lui Horus readuce la viață corpul fragmentat al lui Osiris. Mi-ar plăcea ca limbajul poetic, << cel mai sofisticat limbaj din univers >>, să aibă aceeași intensitate și eficiență la receptare precum scrierile religioase de acum două mii de ani asupra credincioșilor”. Ce află cel ce se pregătește să deschidă cartea și care este numit de 3 ori: a) că are în față un volum complex ca structură, cu multe inserții din diferite registre, deci cu siguranță nu se va plictisi, b) că e un volum mozaicat, c) că pică o mare responsabilitate pe înțelegerea lui căci autorul are expectații. Va fi cititorul capabil sa recepteze așa cum își dorește autorul, să readucă și să trezească la viață textul? Dar va avea oare ce să readucă la viață? Cu siguranță că acest apel al lui Dominic Stanescu nu e indispensabil și nu are nicio influență directă asupra valorii cărții. Trebuie privit drept ceea ce e: un comentariu metaliterar, o justificare și, ca atare, poate fi și nesocotit. Pentru că cititorul știe că „orice text se validează (exclusiv) prin propriile-i însușiri, universul operei reușite își e suficient”. Îndemn la circumspecție de fiecare dată când e vorba de astfel de mesaje, nu doar aici, deși pot oferi chei de lectură într-un mod mai mult sau mai puțin învăluit. Ceea ce încearcă Dominic Stănescu ( și în interviul cu Stelian Țurlea) este să-i ofere propriului text o logică, „o naturalitate” care cititorului ar putea să-i scape.

Nu e nevoie să fi citit biblioteci de poezie ca multe din versurile lui Dominic Stănescu să-ți sune familiar. O să încep cu un mic omagiu adus lui Forlan: „s-a terminat campionatul mondial/ dar/ mintea mea e un ecran gigant/ pe care rulează/ pasele și șuturile tale”. Comparați cu acest fragment: „Te-am văzut de curând mai lent, mai intelectual,/ şi mai leneş – nu mai cari atâtea mingi spre poartă… /–numai pasele tale au rămas la fel,/ geometrice, desenate pe tabla minţii mele” (Marius Ianuș). Sau: „ aștept lucruri/ care nu se vor întâmpla” cu „ eu aştept evenimente cumplite/ dar ele nu se vor întâmpla” (liviu diamandi) sau „o singură mare și întunecata inimă” cu „Pavor nocturn” (partea din volumul cu același titlu) al lui Dan Sociu. Nu vorbim de versuri luate ca atare, ci de o atmosfera comună mai multor poeți de care Dominic Stănescu pare a nu se putea desprinde pentru a-și cristaliza un discurs propriu, autonom. De altfel, volumul în cele 5 secvențe e unul dintre cele mai eterogene, versurile părând spuse de o străină gură. Avem de-a face, probabil, cu texte care datează din diferite vârste poetice fiindcă altfel nu-mi explic un atât de mare amestec. Sau cu neputința de a construi un volum coerent stilistic cap-coadă. Să luăm „Pavor nocturn” căruia mai mulți critici i-au reproșat inconsistența, incapacitatea de a fi convingător în fiecare text în parte/ în ansamblu. Oarecum pe aceeași rețetă merge Dominic Stănescu încercând să construiască un text din fragmente (cubul rubik de care vorbește în interviul cu Stelian Țurlea). Dacă mai tânărul Sociu este un poet rutinat care are abilitatea de a construi poezii fără a derapa, cu un perfect control al tonalității, cu accelerări și pauze (uitați-vă doar cum decupează secvențele și cum le montează), nu același lucru se poate spune despre debutantul Dominic Stănescu. În cazul său vorbim de versuri-flash care pot lua ochii la prima vedere, dar care se uită la fel de repede, nefiind susținute de text. Câteva: „un cadavru de lumina pulsatilă”, „un soare negru te sărută pe gură/ îți soarbe toata lumina” ori un bun început de poezie: „ toate aceste proteze afective/ încep din nou să vibreze” pentru ca mai apoi să piardă treptat din tensiune și să sfârșească într-un vers a cărui banalitate rezultă tocmai din forțarea expresivității: „soarele îți rasare umed din palme”. Fac câteva versuri bune un volum? Fac ele un volum câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2012?

Se impune să spun că meritoriu este însă că Dominic Stănescu evită retorica abundenței la care recurg foarte mulți poeți la debut, sufocându-și poeziile din fașă. Atunci când nu sunt anemice, poate surpinde plăcut prin niște texte fragile ca „supernova” ce amintește de atmosfera spectrală din „solaris”: „îmi este greu să vorbesc despre ea acum/ și istoria unor zile îndepărtate/ să descriu toate acele gesturi ce mă fascinau/ când ea devenea uimitor de vulnerabilă/ abndonându-se fluxului care o purta spre mine/ și totodată de neatins/ ca și cum întreaga ei ființă/ s-ar fi transformat într-o lumină orbitoare/ și apoi valuri de ceață luminescentă învăluindu-mă/ ea nu a existat cu adevărat/ doar aceste vestigii spectrale rotindu-se/ printre alge/ îmi lipesc fața de sticla acvariului/ sticla se aburește”. Autorul dă impresia că ar apela la orice pentru a-și impresiona cititorul (mai puțin la propriul talent). Fiecare dintre microtextele ce compun partea „zeii platanelor mixează pentru tine” e însoțit de semne grafice (play, rewind), probabil că acesta e singurul său mod (cel mai la îndemână) de a mixa trackurile, dar din nou e neconvingător, apropiindu-se mai mult de DJSava decât de Fatboy Slim. Să zicem însă ca nu aceasta e partea cea mai supăratoare fiindcă ceva mai înainte avem „ro.tricolor” (aici ar fi ceea ce poetul numește prin „inserție de advertising”), un text social despre mâinile care au construit România: „mâini aspre cu palme crestate”, „mâinile care așteaptă întise” și tot așa. Aminteam de evitarea unei retorici a abundenței. Se poate vorbi la Dominic Stănescu și de cultivarea unei retorici a banalității ca în acest text: „mâinile care numără bani/ numără bani/ numără bani”. O dată, de două ori, de trei ori. Debutantul pare să nu știe/ să nesocotească ceea ce David Lodge (și înaintea sa mulți alții) a spus de acum 60 de ani și anume că: „ indiferent de tipul ei, repetiția în sine nu poate conferi valoare textelor literare”. Și, ca și cum nu ar fi fost suficient, Dominic Stănescu insistă printr-un joc intertextual perdant. Mixajul e din Adrian Costea, Cioran și Victor Rebengiuc: „eterna și fascinanta manie/ de a te lăsa reinventat/ doar spiritul gregar supraviețuiește/ injectat în ADN-ul fiecărei celule/ transmis din generație în generație/ și schimbarea la față latentă/ desfășurat continuu/ un sul de hârtie igienică/ cu mici așchii de luciditate/ firimituri rămase din felia ta de realitate”. Autorul nu evită metaforele comune, inexpresive prin tocire, care-i plasează textele în vecinătatea celor cu adevărat la început de drum poetic. Tatăl, aplecat asupra Olcitului, caută „ în intestinele mașinii/ defectul”. Iar atunci când își propune un text neutru, confesiv, ferit de ornamente de orice fel, reușește o consemnare jurnalistică, banală, pe care ne-ar putea-o spune oricine la revoluție ar fi fost de vârstă preșcolară, fără a poseda abilități poetice deosebite: „Rafturile goale din alimentare erau cosmetizate/ cu creveți vietnamezi/ lumea nu mai suporta propaganda de la tvr/ fotbalul/ bancurile cu ceaușescu/ dormitul în cort/ te făceau să respiri alt aer”.

Între ceea ce-și propune autorul și ce reușește în acest prim volum al său este, din păcate, o mare diferență. Ca în acestă strofă dintr-unul din puținele texte interesante din carte, „tatton park”: „mariuse nu merge așa/ să faci descriere/ trebuie căutate detaliile esențiale/ emoția care coagulează imaginea”, i se poate spune lui Dominic Stănescu că poate merge și așa cu descriere, și altfel, cu detalii esențiale. Important e să fii onest cu cât poți transmite prin poeziile tale la un moment dat.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *