Poeme de stânga

22 de poeme de stânga sau “radicale” (cum le numește autorul) compun cel mai recent volum al lui Grigore Șoitu construit pe două direcții anunțate chiar în motto: prima (a unei biografii “imediate”, personale, care-l cuprinde pe M. M. – Marin Mincu (supra)veghind școala de la Constanța), cu poezii confesiv-melancolice, iar cea de-a doua, o poezie socială, anticapitalistă inspirată de filmul lui m.m (Michael Moore), cablată la realitatea politică românescă postrevoluționară, cu accente anarhiste în câteva texte.

Limitele nu sunt radical trasate, unul din atuuri constă atât în dozajul din interiorul volumului, cât și în soluțiile poetice la care recurge Grigore Șoitu (în “dor de plumb” încheie printr-o comparație care duce textul pe granița dintre cele două direcții: “eu m-am simțit/ ca ultimul/ securist,/ prins la revoluție/ de armată”). Prima poezie, “ în fund de epave cătușele sar”, care mi s-a părut si cea mai bună, conține un vers cheie: “ să uităm ce-am fost” asupra căruia insită chiar autorul într-o notă autoironică: “acest vers a surescitat interesul multor exegeți ai operei șoitiste, care au încercat să echilibreze diferențele de interpretare dintre varaintele să uităm ce-a fost și să uităm ce-am fost, mai ales că manuscrisul autorului este atât de ilizibil, încât nici el nu-l mai întelege”. Optează pentru cea de-a doua variantă, mai cuprinzătoare, și toată poezia lui Șoitu pare scrisă progmatic în răspăr cu acest vers. Textele sunt nostalgice (e dorul de agigea ca în textul cu același nume sau “în aceeași ceață”, dar și dorul de roșu din “crime scene do not cross”, e tristețea din “în limba mirunei” sau “tricoul roșu cu eminescu pe el”), recuperând experiențe din trecut. Niciodată poetul nu devine patetic, e un sentimentalism bine dozat, după cum textele sociale nu sfârșesc prin a fi simplu slogan.

Șoitu scrie despre oameni de rând, marinică sau păsărilă (colegi de serviciu), dar și despre băsescu, che, udrea, osama bin laden, ceaușecu, vanghelie, o poezie în care roșu nu lipsește. Fie că ia forma unei dacii berline 1300, a unui tricou cumpărat de la George Vasilievici, a unui suc de portocale sau a unor pete în obraji. Textele par “la roșu”, directe, curate, percutante, fără balast, de multe ori ca reacții la articole din care și preiau citate pe care le contextualizează poetic, la postări pe bloguri sau la evenimente din realitatea recentă (protestul lui Adrian Sobaru). Discursul lui Șoitu e când anarhist ca în “un glonț fericit” sau “să nu mă alegeți președinte”, când resemnat în “m-am săturat să plec”: “m-am săturat să distrug/ în loc să creez”, când orice ideologie devine inoperantă și “roșul/ se stinge în propria/ lumină”.

Sunt versuri foarte bune în volum ca acest început de text: “primul glonț/ e întotdeauna/ un glonț fericit./ Ca primul copil/ crește/ cu o viteză uluitoare”, dar și câteva secvențe de o stângăcie adolescentină: când poetul explicitează prin ultimul vers “când comunismul/ bătea încă în stânga/era în inimă”, “senzațiile tari din 1964/ urcă în mintea mea,/ cu liftul” sau merge pe metafore facile: “markerul disperării”.

Ma întreb cum vor reacționa cititorii peste câțiva ani la textele legate de realitatea imediată când contemporanitatea noastră se va fi dus.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *