Granițe

Trebuie să știți că Matei Hutopilă este un poet bun. La volumul de debut “Copci” a scris 4 ani, din 2007 până în 2011, an în care a și câștigat concursul de debut organizat de către Casa de Editură Max Blecher și editura Herg Benet. Nu avem de-a face, așadar, cu un poet apărut peste noapte, ci cu o voce lirică exersată, recognoscibilă. Acest fapt nu îl ferește de câteva stângăcii de construcție inerente unui debut.
Între moto “Pe drum mi-am dat seama că nu-s furios, ci doar trist” și versul de pe coperta a 4-a “nimic înălțător când singura teamă rămâne aceea de a fi pedepsit” se cuprinde în volum o constantă tensiune de recuperare a memoriei, a unor zone pe care Hutopilă nu le poate regăsi decât în umbra lor. Se trece gradual de la melancolizare prezentă în primele 3 secvențe ce compun poemul la înstrăinare față de aici si acum în ultimul ciclu.
Atuul volumului este capacitatea poetului de a menține în multe din texte tensiunea “suntem tentați să menținem tensiunea”, “tensiunea acumulată până la erupție”, o tensiune a contemplării primelor vârste, a cadrului și a figurilor ce le populează pentru ca spre final să se producă o înstrăinare, o detașare a percepției și notației ce duce cu gândul la “Privesc orașul furnicar”: “mult prea mult zgomot și nimic de spus”. Muzicile din “Copci” (funk, Sufjan Stevens) sunt înlocuite în final de “ muzica devenise deranjantă oricum”, “zgomotul de fond al orașului”, o izolare pe care poetul o resimte intens.
Identitatea ambiguă a lui Hutopilă oscilând între un aici și un acolo (buhăiești-iзвoрu și-napoi) se traduce în text printr-o ambiguitate a memoriei. De aici și nevoia de a consemna și recompune episoade ale unei vârste prime (rigoarea de a pune ani 1994, 1998, 1999 dublată de o indefinire temporală prezentă în titlurile poeziilor “o joi”, “o luni”).
“Granița” e unul din motivele volumului, apărând din primul text “funk și brânză de capră” până în ultimul “trei declarații de ură împotriva mediteranei, a intrușilor și a tuturor”. Ea este atât spațială “graniță se târește prin vale pe deal prin pădure pe râu/ nevăzută” ca în “nord rupt în două”, unul din cele mai bune texte din volum, cât și temporală “râdeam cu râsul acela ce nu-l mai putem râde” delimitând experiențe pe care poetul le recompune prin amintire și scris.
Primul ciclu “Glod” face din Hutopilă unul dintre cei mai interesanți poeți ai tinerei generații în stare să spună povești care se țin minte și să creeze atmosferă. Hutopilă nu este zgârcit în a folosi mijloace poetice prin care să compună o geografie afectivă ce cuprinde buhaiești, vulturești, tecuci, câmpulung, rădăuți. Există o ritmicitate a amintirii tradusă în scris prin secvențe verbale reluate “căldările se umpleau se goleau se umpleau se goleau”, “inspir expir inspir” dublate și de spațiile grafice, Hutopilă fiind conștient de “spațiul grafic ca de un agent structurant”. În “ bucătaria de vară” rimul se accelereaza prin eliminare, prin elipsă: “ ne fugăream si prin lumină/ si nu”, “ ne fugaream si pe-ntuneric si nu prin” poetul uzând de tehnica menținerii tensiunii prin suspendarea enunțului. Cadrele migrează dintr-un text în altul: glodul e pretutindeni, la fel soarele la apus, dar niciodata nu ai impresia de monotonie și surplus, ci de ciclicitate, de experiențe repetitive care compun o atmosferă din flash-uri ca în (“buhăiești. 1998”) sau din povești mai ample (“buhăiești. 1999”). Exista o excepție care dă impresia de săracie lexicală devenind iritantă la lectură: utilizarea în exces a adjectivului “îndemânos”: “soarele atât de îndemânos”, “privirea atât de îndemânoasă”, “singurătate îndemânoasă”.
Am observat în poezia lui Hutopilă predilecția pentru epitete cromatice (descrieri de cadre, portrete). Există un bun control al acestora, nu abuzeaza, ele nu sunt doar ornamentale, decorative, ci funcționale ca în acest portret al Gherghinei: “cu părul ei morcoviu fața ei albă pistruii ei mari și la fel de morcovii/ buzele ei roșii ca fructele cacadârului ochii ei mari si rotunzi din cel mai închis albastru rochița ei creponată cu/ floricele mărunte mărunte și genunchii ei degețele ei prăfuite și călcăiele ei prafuite în sandalele de gumă galben-transparentă/ buchețelul de curu-găinii privirea ei adâncă oarecum mirată” în care determinantul pronominal reluat si diminutivele fac din acest text o probă a modului în care poetul reușește să fie credibil. Nu e vorba de primitivism (culorile sunt semne primitive din punct de vedere semantic), ci de o deviație minimă. Chiar si atunci când recurge la metaforă “soarele lâmăi de după-masă” nonpertinența este de gradul întâi conform lui J. Cohen, redresarea fiind spontană, firească. Hutopilă își asumă în mod explicit riscul de a fi patetic “căt de patetic și cât de adevarat/ eu însemna însingurare/ tu însemna departe/ noi era singurul lucru la care tânjeam”, dar nu dă nicicând impresia ca ar truca. De aceea poemele din prima parte par scrise dintr-o suflare, năvalnice, nu îndelung prelucrate.
Cu totul altfel stau lucrurile în cel de-al doilea ciclu “Potci” (femei) în care Hutopilă consemnează experiențe amoroase. Aproape toate poeziile din acestă parte ar fi putut lipsi fără a aduce un prejudiciu volumului în ansamblu. Se menține nostalgia prezentă si în primul ciclu, dar textele sunt rudimentar construite, alunecându-se în glumițe “n-am timp să mai scriu poemul ăsta și/ mâine o sa fie prea târziu așa ca arunc aici mirodeniile” (“mediteranenă”). O parte din poezii se incheie cu un simplu lamento de romanță: “ah, isabello/ dac-ai ști” sau în resemnare: “poate așa e mai corect si mai sigur/ pentru amândoi/ draga mea galina” dând impresia de text “ocazional”, peste care se poate trece cu ușurință: “seara de poezie”. Exista și câteva secvențe recuperabile, începutul din “iași-câmpulung”: “chipul tău e destul de departe destul de mare/ pentru a-l crede punctul în jurul căruia trenul molizii cana cu vodkă fiartă și lumea se rotesc/ și eu” unde distanțarea nu sfârșeste în oftat.
Poetul revine în volum la motoul din estonianul enn vetemaa: “e seara ca-ntr-un poem de vetemaa” (“o joi”) sau îl reciclează: “trist furios pe granițele pe care le-am trasat” (“zahra”). Pe măsura ce se avansează în volum se observa o creștere a tensiunii, tristețea cedând loc furiei și resemnării. Cel de-al treilea ciclu “Sămânță” este unul de tranziție între prima si ultima parte. Cuprinde doar 6 texte unite de ideea de lipsă și înstrăinare. Sunt texte care ar fi putut sta în ultimul ciclu (“în oraș”) și funcționează ca un preambul pentru acesta, dar si texte cuprinse de o nostalgie a pierderii (“vineri”). Se vede la Hutopilă o tendință tot mai mare de economie a mijloacelor, o consemnare secvențială, trecerea spre o poezie de notație care era prezentă și în primul ciclu în foarte frumosul poem “să muști din pământ după ploaie”.
În ultimul ciclu “#4”, scris integral în 2011, Hutopilă construiește texte în care verbele tind treptat să dispară: “nopțile la poartă stelele numarate de la șapte la una în visul tău eu c-un iepuraș în brațe”, iar glodul e înlocuit de “clădiri frumoase de beton și de sticlă”. Nostalgia e substituită de ironie: “zilele mohorâte se reflectă astfel în peretii frumoși de sticlă”, iar titlurile sunt consemnate mecanic prin numere. E o ratăcire în slowmo, “între punctul a și punctul be doar goana pasivă”, o monotonie existențială insurmontabilă. Un “soare negru” domină ultima fază a volumului însă nu se alunca nicicând în depresie, ci tonul este revoltat ca în ultimul text: “ura noastră insațiabilă și pasivă sub soarele nou”.
Între “soarele lămâi de după-masă” și “soarele nou” Hutopilă descrie un traseu poetic care anunță un scriitor greu de ignorat în viitor.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *