Fără număr

“Nu știu câte zile”, debutul în proză al lui Stoian G. Bogdan, ar fi putut fi o carte de consum onestă, așa cum se scriau la sfârșitul secolului al XIX-lea de către un N. D. Popescu sau Panait Macri. Pentru că tot ce ținea de prelectură: rumoarea (promovarea agresivă), semnalmentele de gen (superRoman) circumscria cartea unei zone a paraliterarului. Așadar o carte relaxantă, de citit la metrou, o lectură fundamentată pe seducție, agreabil, plăcere, nerăbdare.

Ce-i iese autorului? Mai nimic.

Dacă apuci să treci de cele trei praguri: o dedicație, un citat din Hunter S. Thompson și un cuvânt către cititor (în care apare și o greșeală: nu-ți fă) și dai pagina, te afli în plină intrigă: “avea o logodnică, dar i se acrise de viața de parvenit pe care-o ducea alături de ea”. E vorba despre Narcis Ivan și Catarina Caran, el – tânăr avocat care se va reîntoarce în Comăneștiul natal după patru ani, ea – fiica unuia din interlopii Bucureștiului. Deși istoria se întinde pe 8 ani (din 2000, momentul uciderii părinților lui Narcis, până în 2008, răzbunarea acestora), există episoade în roman care trimit fie la vârsta adolescenței (prima experiență sexuală), fie la momentul scrierii textului 2010 (cap. furuncului). Nu doar în registru temporal e generos autorul, ci și în cel spațial: își poartă personajul prin Comănești, Paris, București, Torino, Timișoara.

Principalul handicap al cărții nu îl reprezintă atât istoria previzibilă, cât desconsiderarea cititorului care se amplifică pe măsură ce este interpelat mai insistent în text. Scriitorul nu vrea sau nu poate să se oprească, aruncă în stânga și în dreapta, fără număr, formule de adresare (practicat cu măsură procedeul ar fi dinamizat textul și este o marcă a paraliteraturii), simte nevoia să fie confirmat în “vrăjeala supremă”.

In 188 de pagini se află de-a valma diverse tehnici prin care autorul speră să acroșeze și să-și seducă cititorul (să-l aburească – “Nu te așteptai la asta, nu?”): emoticoane, capitole încheiate surprinzător (hop) în mijlocul frazei sau aruncarea personajului din tren direct… în capitolul 10. Sunt practici care nu doar că au fost deja folosite de alții mai bine înainte (Ștefan Caraman, “Al patrulea ciob de singurătate”), dar care prin acumulare dau impresia de imaturitate și sfârșesc prin a plictisi.

Totul e la mișto: toponimele (Comăneșty, Românya, Timishwawa), personajele se iubesc la mișto, se uită la mișto, textul e scris la mișto, dând impresia de cele mai multe ori de neglijență. Chiar și expresiile care îi ies, jocuri lingvistice (șarmec) se tocesc prin repetiție.

SGB e mult mai intersat să ia ochii cu orice preț el ca scriitor (Aplauze, vă rog!), decăt să construiască o istorie cu adevărat palpitantă și personaje. Nu are vreme de descrieri, iar singurele, schematice, sunt fiziologiile de cocalari, pești (vii sau morți) și pițipoance sau câteva partide de sex. Când schimbă registrul: “Livia era ca o șoaptă – era singură descriere pe care i-o pot face” obține una din puținele secvențe bune din roman. Totul e asumat (N-am chef să-l descriu, N-am chef s-o mai înfloresc, Era cât se poate de răpitoare, dar nu-ți mai descriu), așa că și cititorul poate, dacă are chef, să citească în diagonală, sărind peste pagini, fără a pierde mare lucru.

Cu minimum de efort și imaginație rezolvă si analepsele (“Hai că te duc puțin înapoi în timp, când Narcis avea 17 ani”) ori prolepsele (“derulez înainte până-n 2008”).

Pe coperta a 4-a se anunță că romanul are mult haz. N-are. A spus-o și Ștefan Agopian. Sau atunci când îl are e involuntar, venit din niște perorații despre Dreptul Constituțional, corupția din România sau concertul lui MJ din ’92 și întâlnirea cu Iliescu. Nivelul discursului nu-l depășește pe cel din studioul OTV (“televiziunea poprului ignorant și manelizat”) și stai și te întrebi care e funcționalitatea lor în text. Ca și a inserțiilor poetice din capitolul 20. Poate doar aceea de a-ți aminti ca SGB a debutat cu un excelent volum de versuri și iată ce scrie.

Cu ce rămâi după ce termini cartea? Cu niște texte de vrăjit, cu certitudinea că în Comănești sunt slabe șanse să te rătăcești și cu ideea că nutotul se face din vorbe, din aparențe, din minciuni”. Nici măcar literatura de consum.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *