Clandestin

Dan Coman e un magnet pentru debutante. Debutantele Coman. Anul trecut Teodora Coman publica volumul „Cârtița de mansardă” care prin titlu ne trimitea pe mulți cu gândul la „anul cârtiței galbene”. În 2013 o altă poetă, Nina Coman, alege să-i valorifice cel de-al doilea volum prin apariția la editura Charmides a cărții „ghinga pe înțelesul tuturor”. Diferențele sunt majore pentru că la Teodora Coman vorbim doar de o coincidență onomastică, volumul orientându-se într-o cu totul altă direcție, iar la Nina e un gest poetic asumat, programatic, premeditat și, de aceea, mai interesant. În primul caz e un debut îndelung anunțat/ amânat, pregătit. Nina Coman, dimpotrivă, o surpriză totală, nimeni neștiind nimic de ea până la data apariției. E bine ca un scriitor să intre intempestiv în literatura română sau este necesară o îndelungată și trudnică pregătire a momentului?

Aud că Nina Coman este o profesoară care n-a frecventat până acum cenaclurile, revistele, platformele literare online, dar care și-a făcut uceinicia poetică în Bistrița, în singurătate, cu puterile neajutate. Pentru că volumul său de debut arată cea mai bună poetă apărută la noi după val chimic. Într-o literatură normală, misterul/ discreția întreținute în jurul unui autor bun ar trebui să-i ajute cartea, să o facă mai vizibilă/ discutată, nu să i-o îngroape ca, din păcate, lui Alex Manta. Să ne oprim la cel mai cunoscut caz de scriitor cu identitatea protejată, învăluită într-un halou de zvonuri: Pynchon. „S-au emis mai multe presupuneri (că nu ar exista, ca ar fi vorba de mai multe persoane scriind sub pseudonim)” – Ion Manolescu. Că este Salinger sau, mai probabil, Gaddis. Să ne amintim și de polemica ce a dominat presa și spațiul academic american în anii 90 cum că Pynchon ar fi, de fapt, Wanda Tinasky. Mi-aș dori ca și „ghinga pe înțelesul tuturor” să provoace dispute privind pluralitatea identitară a autorului, care să nu se oprească aici și să se continue cu o privire atentă asupra textului.

Mitologia Coman

Dan Coman este poetul cu cea mai clară direcție literară din ultimii 10 ani. Aș putea spune, folosindu-mă de versurile din „ghinga pe înțelesul tuturor”, că e o acțiune literară „cu program, năvalnică/ și precisă ca orice lucru/ impecabil gândit”. Vă invit să-i luați volumele și veți observa, din orice parte ați lua-o, indiferent de tipul de discurs (Dan Coman este și un scriitor extrem de versatil), forța de atracție pe care o exercită un nucleu imaginar propriu lui. Acest lucru l-a înțeles perfect Nina Coman.

S-a văzut deja o treptată „limpezire” a discursului începând cu „Dicționarul Mara” și, firește, mai apoi în proză. S-au păstrat însă obsesiile, structurile schizoide, contorsiunile și angoasele subterane. De la poemele arborescente din „anul cârtiței galbene” și „ghinga” (fără a deveni masive și greoaie, căci Dan Coman stăpânește perfect tehnicile poetice pentru a construi texte suple; voi analiza cu altă ocazie modul inovativ în care folosește comparațiile și repetițiile) s-a trecut în „Parohia” la fragmente condensate, compacte, dar la fel de percutante. Indiferent de spațiul pe care îl alocă, poetul obține maximum de efect. Încă de la debut, Dan Coman a construit personaje convingătoare, niciodată expediate sau scheletice, mizând mereu pe procedeele insistenței. Să luăm un exemplu: „sunt un om bun. cum nu se poate mai bun/ îmi dau lacrimile de atâta bunătate”. Să mai luăm unul: „poate și pentru ca Dan Coman a fost întotdeauna pentru mine cineva străin. Dan Coman – numele cu care începeam orice nouă pagină și la care, după ce-l scriam, mă uitam lung ore în șir fără să pot face altceva. Numele ăsta care apare sub poze și cu care semnez acum toate actele oficiale. Un nume necunoscut. Un nume la care intru ca la o casa pustie”. Și acest lucru l-a înțeles perfect Nina Coman.

„ghinga” este un volum-efigie pentru Dan Coman și pentru douămiismul românesc, s-au făcut zeci de trimiteri la el, a fost cuprins în antologii și topuri. Cu toții cunoaștem strigătura: „hăi ghinga e-o carte de soi/, hăi și ne bucură pe noi”, dar mulți au deplâns efortul pe care îl presupune lectura volumului. Iat-o pe Teodora Coman: „Lectura poemelor lui Dan Coman devine cu atât mai solicitantă cu cât circuitul fiinţei se înscrie în vertij, într-o bandă a lui Moebius în care interiorul şi exteriorul, contiguitatea şi distanţa, miezul şi învelişul, solidul şi lichidul, agregările şi dezagregările materiei organice (…)”. La 8 ani de la apariția volumului, Nina Coman alege o altă cale. Mai creativă. Vine surprinzător cu un volum al cărui titlu acroșează cititorul și reprezintă, mai curând, o formă de orgoliu, decât expresia modestiei și accesibilizării pe modelul „Teoria relativității pe înțelesul tuturor”. Riscul e maxim. Un volum care se raportează la un altul clasic își propune să devină prin contagiune unul clasic?

Translație și rotație la Coman

Trebuie spus că „ghinga pe înțelesul tuturor” e și el un volum de construcție. Se vede de la poziționarea la început și la final a două texte „până la capăt”/ „la capăt”. Nu doar prin abilitatea cu care îl structurează, Coman dă impresia unei poete exersate îndelung înainte de a-și propune să debuteze, ci prin modul impecabil în care își concepe fiecare text în parte. Dacă veți căuta bâjbâieli, construcții întâmplătoare, falsete, balast (inerente unui volum de debut), vă asigur ca nu le veți găsi aici. Coman reușește să construiască o lume credibilă cu o voce feminină care, deși pare să șoptească, strigă. Este o carte care exploatează jocul de contraste, nuanțând: „ abia după cel de-al doilea copil al nostru/ am înțeles ca sunt chestiuni/ perfect distincte – dragostea (am/ putea trăi foarte bine/ ca frații) și plăcerea./ pentru amândoi plăcerea a venit/ de la corpul străin. n-a mai rămas decât dragostea./ o vom duce cum se cuvine până la capăt”. Unei poetici feminine viscerale cu artificii retorice, Coman îi opune ceea ce mulți ar punea vedea drept o extirpare a afectivității. Vorbim de dedublare: „ niciodată n-am încetat să-mi vorbesc/ altfel decât unei femei/ dar astăzi am depășit orice închipuire./ astăzi când tocmai reușisem/ să-mi adorm trupul/ iar tensiunea dintre mine și el/ aproape că se risipise” și de depersonalizare: „într-un loc în care se aud tot mai tare/ copiii/ cineva mă numește nina./ am 40 de ani/ și nu vreau să-mi mai beau cafeaua cu un mort”. Vorbim de existență domestica printre oale, robinet, frigider, pașa hasan, adjectiv, de hiperchinezie dublată de deficiență de concentare, dar și de oboseală cronica („nu mă odihnesc niciodată”) și acuitate perceptivă, de pândă („ciulesc urechile”). O figură care pare că folosește prospecția ca terapie: „voi schimba ceva la păr, îmi voi/ cumpăra ciorapi verzi./ voi zugrăvi bucătăria. îmi voi/ face timp să corectez teancurile cu lucrări./ voi îmbătrâni” pentru a cădea, de fapt, imediat în blazare. Pe aceste schimbări bruște de direcție, fara a fi disonante, ci perfect muzicale, Coman mizează și iese pe deplin câștigătoare.

Nina Coman recuperează de la Dan Coman cadre pe care le știm din „Parohia” „praful se duce doar până la glezne”, structuri repetitiv-acumulative „toți îi spun dan. și eu: dan. dan,/ dormi liniștit, nu-ți face griji”, finaluri care deturnează textul construit până atunci linear, nebazat pe emisii lacunare: „ beau o gură de cafea, apoi mă aplec/ și-mi sting iute capul în scrumieră”, un poem integral asupra căruia operează modificări neglijabile, schimbându-i doar titlul din “dragostea mea către mine” în “poem de dragoste”. Volumul nu este unitar, ci pe parcursul aceluiași text putem întâlni o emisie polifonică: avem ceea ce s-a numit prin text bazat pe prelucrare fără atribuire de sens, fără excese imagistice sau de reflecție, juxtapus pe o maximă exacerbare imaginativă: „și eu cu singura mea gură încă mai pofticioasă/ ca o lipitoare bătrână/ încerc o secundă/ să mă lungesc la propriul cap”. Coman recuprează tensiunea erotică evidentă în toate textele sale (în proză sau poezie), imposibil de dezamorsat: „se înserează, cerul e minunat./ prin pantalonul gros/ cu sexul umezit de emoție/ fac necontenit semne în gol”, „și dacă nu vine, nu vine/ o să țin tot corpul meu/ doar pentru mine”.

Voi lua în final, drept exemplu, modul în care Coman deschide și închide un text printr-o comparație: „ apartamentul îngust, țigara/ fluturând ziua-ntreagă între degete/ ca perdelele de tren prinse în geam./ din loc în loc/ un loc în care s-ar potrivi de minune odihna.”, „dar degeaba atâta curaj/ degeaba dragoste-n piept/ inutil atacul surpriză-/ minute în șir capul mi se leagănă singur/ printre picioarele sale păroase/ ca o pungă de plastic/ încâlcită între crengile unui nuc”. Într-o perioada cu debuturi topice, se poate spune că Nina Coman este, în mod cert, unul atopic.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *