Bogdan(,) spune o poveste

Anuțat de autor încă din toamna lui 2012, debutul poetic al lui Bogdan Coșa nu este unul surprinzător. Majoritatea textelor din volum au putut fi citite pe diferite site-uri literare în cei 3 ani cât a durat scrierea sa. Surprinzătoare se anunță însă structura, dacă e să-l credem pe Andrei Dósa care notează în mod definitiv pe coperta a 4-a că avem în față: „cel mai bine și mai inteligent structurat volum de la Ieudul fără ieșire încoace”. Ceea ce nu e la îndemâna oricui. Cred, fără a cădea în entuziasmul extatic al lui Andrei, că cele 6 motouri din excelenta poetă americană Rae Armantrout coagulează textele asigurând tensiune până în final, nelăsând mai nimic la voia întâmplării. Autorul pare că știe ce face, supraveghind minuțios fiecare episod al poveștii. O poveste conceptuală.
Unul dintre cele mai frumoase texte (și nu sunt deloc puține), „Insomnia”, deschide volumul și-l îndreptățește pe Vlad Moldovan să observe corect că „Bogdan Coșa scrie la liziera insomniei”, o poezie epurată de stridențe, minimalistă, economicoasă. Poetul nu se zgârcește, nu-i dă cititorului nici prea mult, nici prea puțin, menținând perfect în acest prim text echilibrul încât să obțină sensul poetic maximal pentru un public pe care îl dorește „selectiv și inteligent”. E o dantelărie a riscului, un pact asumat: „întins pe saltea/ mă uit/ în tavan// acolo/ am tras/ șase x-uri// tu vii/ te așezi peste mine// scoți arma/ dai capul/ pe spate”. Ușor de sesizat că textul este precis trasat, cu o finețe a detaliilor, fiind o disrupere a prezenței: „dimineața/ var pe monturi// vise calme/ expansive// mersul/ cel fără călcîie// teritoriu/ în lumină”.
Zona în care Bogdan Coșa pare cel mai dezinvolt ca poet este cea în care reușește să spună o poveste indiferent de suprafața discursivă alocată. Poate varia de la o contrucție oximoronică impactantă: „în jeg/ e forță/ cît în sute de sori” („peisaj”) la un text ludico-sentimental, „codlea”. Fie că ia forma unui poem întreg sau a unui fragment care articulează o poveste mai amplă, predispoziția autorului spre epic este evidentă și nu-l trădează nici aici, în această secvență care amintește ușor de Matei Hutopilă: „CD-ul cu dan sociu/ se bate de parbriz/ timpul a trecut/ și el/ a trecut/ și-i zgîriat și nefolositor/ drum de țară în viața noastră/ cît pietriș/ scrîșnit în somn de alcoolici/ mă uit la ceas- mă mai hurduc o bucată/ singur ca un mieluț/ în oaia asta de tablă”.
Firește că se poate vorbi de influențe în poezia lui Bogdan Coșa. Ele nu sunt niciodată atât de evidente încât să-l transforme într-un epigon, ci unul din câștigurile cărții, o dată terminate, este că lasă impresia unui voci distincte, fără a fi unitare și pe deplin formate așa cum e a unui alt debutant recent, Alex Văsieș. Poemele, în majoritatea lor, nu au nici amplitudinea, nici rezonanța textelor lui Vlad Moldovan de care Bogdan Coșa pare apropiat ca sensibilitate, o parte din cele grupate în „Spații Hilbert” dând impresia că sunt în faza de proiect pentru ceva ce încă poetul nu poate definitiva. Aceeași senzație de aerare, cu toate riscurile care decurg de aici, se menține și în poemul „Sonata”. Cred însă că soluția de a compartimenta textul (grave/ scherzo/ lento/ presto) este un remediu inteligent pentru a da consistență, mai inspirat decât reluarea de 7 ori a sintagmei „nu e pace”. Să fie vorba de o imobilitate sub aparența unei mișcări reglate: „cînd ceața izbește trotuarul/ în noi se transferă/ neliniștea rozătoarelor”? De o rătăcire nesigură a melancolicului doborât de apăsarea reveriei: „și niciun adăpost posibil/ nu e de găsit”? O stare constantă de încordare traversează volumul asemenea unui somn angoasant, sincopat.
Cel mai bun text al volumului, „sfîrșit de localitate”, are toate datele de a deveni unul clasic. Cu toate implicațiile acestui cuvânt. Iată-l: „am acoperit soarele cu o prună/ o țineam de codiță/ cu un ochi întredeschis/ era drum de țară/ e timp am zis// un vierme se tîra sa iasă/ să se salveze// era mîna unui deținut/ îndoită în jos de cot/ pipăind iedera de pe zid// printre gratiile calde adică după-amiaza”. Observabilă e contemplarea scenei în stop-cadru, în mod răbdător și serios, și deturnarea sensului în cea de-a doua secvență într-o manieră „oblică”. Adică o definiție clasică a modului în care textul poetic își generează sensul: „un poem ne spune un lucru și semnifică un altul”.
Poezia îi este dedicată lui Vlad Moldovan. Bogdan Coșa este generos și dedică alte texte din volum lui Andrei Dósa, lui dmitri miticov, lui Alex Vasieș, lui Dan Sociu, lui Radu Vancu, indirect lui V. Leac si Alexandru Mușina. De ce nu și lui Ionuț Chiva sau lui Andrei Doboș, ne putem întreba. Care e rostul atâtor dedicații (mai multe decât în orice alt volum recent citit)? Să consolideze un grup? Puțin probabil. Să manifeste adeziunea la un tip de sensibilitate/ scriitură (pe sistemul „dedicatarul este într-o măsură responsabil de opera care îi este dedicată și căreia îi aduce puțin din susținerea sa, și deci din participarea sa”)? Există riscul să li se creeze unora impresia dorinței unui debutant de a fi confirmat de grup („actul intelectual devine deplin și efectiv numai dacă are loc într-un grup consacrat” – Sorin Adam Matei).
Mai deranjante sunt însă textele „pe anecdotă” (de ex. „nadejda”) fiindcă, pe cât de frumoase și firești sunt poemele sentimentale ale lui Bogdan Coșa („alături de tine/ am fost un bărbat sincer/ cu mișcări impecabile// în jurul nostru/ animalele veneau/ să-și afle căldura/ seara mă cuibăream/ între oasele tale/ ca niste șipcuțe/ îmbinate în soare”), pe atât de forțate și gratuite par cele în care se dorește obținerea efectului ironie. Emfaza din voce însă nu-i permite să fie credibil și se ajunge la construcții bizar-contorsionate: „cules-am destoinici valută/ căci cu adevărat bucureștii mîine/ la prima oră pe wall- street/ vor fi/ sell/ sell/ sell/ și confuzie vor semăna” sau la jocuri de cuvinte facile: „elcielo.md”/ „el cielo”. În aceeași zonă poate fi plasat și poemul „Slam” unde Bogdan Coșa povestește o istorie traumatizantă ri(t)mând și dovedind că și-a făcut lucrarea de licență despre hip-hopul românesc. Rezultatul e un text excesiv de lung (5 pagini) și anevoios, o rimă în -at care vine vine vine, calcă totul în picioare: „măritat/ dezafectat/ urmat” pâna în final la „torturat”. Ștefan Manasia, V. Leac, Dan Sociu, Sorin Gherguț, Vlad Moldovan, Alex Văsieș ne-au arătat că sunt capabili de texte inteligent contruite folosindu-se de sincope ritmice, de ruperi, reveniri, rime interne. Sunt niște trucuri care dau impresia că se poate improviza cu ușurință care lui Bogdan Coșa îi lipsesc în acest text.
O minte teoretică supraveghează textele (mai ales pe cele din „Spații Hilbert”) și nu ar fi nimic greșit dacă nu s-ar aluneca uneori în definiții, în riscante parafraze filosofice („a-ți aminti înseamnă/ a înțelege în prima fază”, „înțelegerea nu mai poate fi decît/ o adeziune la convenție”) care nu aruncă în aer un conținut gândit, ci creează un desiș de dificultăți ce acoperă poezia și descurajează cititorul.
„ O formă de adăpost primară” este un debut poetic care are însă mult mai multe texte frumoase, ceea ce e suficient pentru a-l face recomandabil.

Share on Google+Tweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *